Lumea satului de George Smarandache

O carte mai altfel
de Constantin T Ciubotaru

Poate cea mai autentică dintre cărţile despre care am cunoştinţă că s-au scris în ultima vreme despre satul oltenesc de azi!
Îmi motivez afirmaţia pe fapul că peste patru decenii am fost într-un fel sau altul legat de cărţile apărute, fie ca professor, bibliotecar, scriitor şi liderul unei Asociaţii Culturale. Şi poate de asta uneori am îndrăznit să dau unor autori “sfaturi”.
Ca în mai toate situaţiile de acest fel unii le-au urmat, alţii le-au aprobat şi “prelucrat” iar alţii, printre care se numără şi George Smarandache, autorul cărţii Lumea satului. Monografie povestită, Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2010, cu o dublă prefaţă, una semnată de Conf. univ. dr. Narcisa Ştiucă, cealaltă de Ionela Flood, scriitor, Londra, 244 pag.
Nu m-a “ascultat” deşi am discutat, ne-am contrat pe marginea celor trei nuvele, pe care, după subtitlul cărţii ar trebui să le numesc mai degrabă capitole. Şi bine a făcut! Am fost cumva supărat pentru că, se ştie, fiecare autor vede într-un anumit fel realizarea unei cărţi. Iar eu insistam pe o carte în care să predomine o simbolistică rurală drapată într-u limbaj cât mai metaforic posibil!
Şi fiindcă noi, românii, avem o vorbă: Neică, asta-i fata, îţi place, nu-ţi plasce, alta tata nu mai face!” ne-am decis să facem câteva consideraţii… începând chiar de la subtitlu Monografie povestită. Cele două noţiuni nu se prea sărută, dacă pornim de la sensul denotative. Şi multe titluri din carte ne-ar susţine afirmaţia.
Numai că autorul a mai cerut şi părerea unui specialist, care semnează prefaţa, care vine, la rândul dumisale cu o altă posibilă încadrare: vede în carte o “…lungă şi anevoioasă compunere” pe tema “cum şi-a petrecut vacanţa autorul. Mai clar, trimite cartea în zona literaturii de confesiune, parţial fiind îndreptăţită.
Conţinutul cărţii însă infirmă această opţiune, în primul rand deoarece chiar noţiunea de compoziţie şcolară are o tentă de a minimaliliza, de a nega valoarea cărţii pe ansamblu. Nici cartea, nici autorul ei nu merită aluzii cu subtext depreciativ.
De ce ne-am oprit la prefaţă? Fiindcă ne aşteptam să explice ori macăr să sugereze, motivând de ce autorul şi-a numit cartea cu un termen strict ştiinţific. Cartea , după noi e mai degrabă o monografie afectivă, G.S. eliminănd conştient ambalajul ştiut al noţiuniii de moografie despre un sat, dar păstrând, mai ales în prima parte elemente specifice unei aşezări rurale:, îmbrăcate în haina crengiană a nostalgiei izvorâte din celebrele amintiri. Apropierea ne-o oferă autorul, definind prima parte “Nostalgia copilăriei”,
Numai că G.S se joacă niţel cu cititorul, parcă pentru a-şi motive subtitlul cărţii, revenind aparent la titluri desprinse din idea de monografie a unui sat, numindu-şi capitolele: Dispensarul, postul de poliţie, brutăria, căminul cultura, biblioteca, ansamblul coral, biserica, şcoala. Trece apoi la Casa părintească şi membrii familiei: bunicul, bunica, părinţii. Apoi enumeră cele patru anotimpuri, numindu-le..
NIMIC din ceea ce ştim noi că ar trebui să fie o monografie în sensul ştiut, deşi în esenţă avem de-a face cu o monografie afectivă, autorul rememorând lumea satului, oamenii şi acele momente care l-au marcart, despre care crede că au stat la baza formării sale ca om. De exemplu, capitolul Iarna readuce nu numai obiceiurile legate de Sărbătorile de iarnă, cu acele textele uitate, ştiute, cântate de noi la colind, la pluguşor… cunoscute de toţi românii.
Gerge Smarandache, matur, revine în satul natal, se priveşte în oglinda propriilor amintiri din copilărie şi tinereţe, retrăind-o alături de cei dragi, redescoperind peisaje, obiceiuri, necazuri care atunci păreau adevărate tragedii.
Nota de tristeţe i-o dă discuţiile dintre cei care mai trăiesc, care-şi retrăiesc şi ei spaimele generate de ceea ce se numea atât de pompos şi propagandistic reforma agrară sau cooperativizarea agriculturii.
Despre colectivizare ar trebui să se rescrie un adevărat tratat, pentru ca cei de azi, să priceapă fenomenul în toată amploarea şi cu grozăviile pe care nu cred că cineva le-ar putea contabiliza, atât de multe şi infinit de variate au fost.
Prima reflectare “artistică” despre colectivizare a fost cea oficială, la îndemnul propagandei partinice numite pompos realismul socialist. Tema este omniprezentă începând cu marele Sadoveanu, trecând prin cărţile celorlalţi scriitori de valoare din epocă (Marin Preda, Ion Lăncrăjan, Eusebiu Camilar şi mulţi alţii).
A doua etapă în tratarea acestui subiect este legată de reprezentanţii prozei noastre incluşi în aşanumitul “Obsedantul deceniu” cu Nedelcovici, D.R.Popescu, Fănuş Neagu.
Tema a persistat şi este încă prezentă azi şi în varianta lui G.S, adică autorul redă poveste părinţilor, cunoscuţilor care păstrează şi retăiesc crâmpee din ce a fost.
Trei ani de zile am fost obligat să-mi rup mai multe rânduri de pingele în tentative “de a-i lămuri” pe sătenii şi pe proprii părinţi, eu, şi ceilalţi, mulţi dintre noi - variind între 18 şi 25 de ani, care nu ştiam când se seamănă porumbul, dar trebuia să “demonstrăm” superioritarea colectivului care semăna porumbul în pătrat şi făcea asolamente şi dădea caii la porci şi folosea tractoarele şi…Atunci am fost marorul unor tragedii mai cumplite decât cele antice când “datoria” de a respecta legiuitorul cerea jetfa păinţilor care punea în pericol ştudiile, serviciile şi uneori viaţa celor dragi. Aceste lucruri le-aş fi vrut în cartea lui Smarandache…
Celelalte trei povestiri, microromane inspirate din realităţile satului oltenesc,Zvonul, Măgura şi Nunta se înscriu în contextual prozei inspirate din lumea satelor noastre, unde adeseori părinţii îşi înăbuşă sentimentele filiale din dorinţa de a păstra averea moştenită, unde tinerii (Florica şi Ionică) sunt nevoiţi să-ţi înfrunte părinţii, satul pentru a-şi face cuibul lor. Pe firul acestor permanente conflicte autorul reuşeşte să facă monografia povestită a unora dintre evenimentele cele mai importante :nunta şi obiceiurile legate de înmormântare într-un sat oltenesc.
O notă aparte este tenta de umor specifică ţăranilor de pe această arie lingvistică, pe care nu suntem de accord s-o punem pe seama influenţei lui Sorescu. Umorul şi graiul săteilor sunt două reuşite ale acestei cărţi, ale scriitprului
Afirmam că este o carte mai altfel şi mă gândeam la tineretul de azi care ar trebui să cunoască adevărul despre istoria noastră, să ştie că de la grâdiniţă copiilor li se lega cheia de la blocurile unde nu-i altepta nici căldură, nici lumină, nici altceva decât “nici o masă fără peşte oceanic” Şi am mai aminti de celebrele conserve de legume sau cotsiţe de fasole, iar ca delicateţe , doar uneori ,salamul de soia.
Nu suntem fii acelora care au făcăt bişniţă cu blugi şi cafea, dosind valuta în betele chiloţilor şi sutien. Dasr suntem, din nefericire fii celor peste zece milioane de români care a trebuit să cerşească, să fure, să spele rufele murdare şi lăturile bogaţilor lumii.
Cartea aceasta ne aduce “lumea satelor noastre”, pe care ar trebui s-o cunoaşteti şi George Smarandache reuşeste s-o facă firesc, aşa cum a fost ea.
Constantin T. Ciubotaru

*************************


Sf. Gheorghe -icoana realizata de Aurelia Chiriac Carabinieru in Atelierul de iconograie al Societatii Romanca


Fragment din volumul "Lumea Satului " de George Smarandache, Ed Casa Ciurea , 2010, Slatina.


"Biserica. Iată şi Biserica. Unde am fost botezat şi unde mai târziu aveam să mă cunun. În curte este casa parohială. De o parte şi de alta a aleii de la intrare, frumos înşiruite, florile de diferite culori dau un aspect liniştitor ochiului. Miresma lor te ameţeşte. Bătrânul preot, singur în casă toată ziua, când nu are de ţinut slujbe, este printre straturi. Cu capul acoperit de o pălărie din paie şi cu o săpăligă în mână, se plimbă printre ele şi le mângâie cu tandreţe. De sărbători mergeam la biserică împreună cu bunicii. Îmi plăcea nespus de mult să-l ascult pe bătrânul preot cântând. Avea o voce plăcută şi melodioasă, iar slujbele pe care le ţinea şi sfaturile pe care le dădea sătenilor spre a-şi respecta şi iubi aproapele, făceau să-ţi vibreze tot trupul. Când plecai de la biserică parcă te simţeai mai uşurat, mai curat. Sărbătorile de Paşti le aşteptam cu mare bucurie. Pe lângă mult dorita vacanţă, veneau şi câteva zile în care tot satul era în sărbătoare. Erau zilele în care nu se lucra pământul. Oamenii se primeneau şi mergeau în sat la cumpărături ori la slujbele de la biserică. Femeile pregăteau bucate alese şi vopseau ouă roşii. Mirosul de carne friptă şi de cozonaci la cuptor, se simţea peste tot. Noi, copiii, aşteptam pe lângă vatra de la gura sobei să se coacă. Era obiceiul de a lua brazdă din câmp (o bucată de pământ acoperită cu iarbă) pe care o scoteam cu o cazma şi o duceam acasă. La intrarea din faţa casei era aşezată bucata de pământ, iar sub ea se punea un fier pentru a fi ferit de fulgere şi trăsnete.

Fiecare om îşi curăţa grădina, curtea şi îşi mătura pe la poartă.

Era vremea când părinţii ne cumpărau haine şi încălţăminte noi. Începând de joia, în fiecare zi mergeam la biserică unde slujbele ţineau până la mijlocul nopţii. Noi mai mult ne zbenguiam prin curtea bisericii sau pe valea cu fântâni, rar când aveam stare să stăm la toată slujba. Sâmbăta seara aula bisericii devenea neîncăpătoare. Lume de toate vârstele, copii, tineri, maturi şi bătrâni, din sat sau de pe la oraşe, veneau la slujba de înviere. Noaptea o petreceam între biserică şi sala de bal în care ne adunam toţi tinerii. Când mijeau zorile, luam anafură şi plecam acasă. Bunica pregătea o cană cu apă proaspătă, în care băga un ou roşu, să fim sănătoşi şi rumeni la faţă tot anul ca şi oul, o farfurie pe care erau frumos aranjate ouăle roşii si felii de cozonac. După ce ne spălam pe faţă şi ne închinam, luam anafura. Apoi ciocneam ouă şi mâncam câte o felie de cozonac. În nici o altă zi nu sunt mai gustoase ouăle şi cozonacul ca în ziua de Paşte. Duminica tot satul era o forfotă, se împărţea de la o casă la alta. După-amiaza veneau rudele şi se pornea un ospăţ în toată regula. Jarul încins sub grătar sfârâia bucăţile din carne de miel, împrăştiind în aer un miros care te făcea să salivezi. La toate casele se vedeau dâre de fum şi se auzea muzică de petrecere şi chicote de veselie. Satul era în sărbătoare. Timpul trecea fără să-ţi dai seama.

Marţea începeam şcoala. În prima zi, după aproape o săptămână de distracţii, cine mai avea chef de ore! Stam ca pe ghimpi în clase şi aşteptam să se termine orele, după care fugeam la fotbal în curtea Căminului Cultural. Aceasta era lipită de curtea bisericii. Bătrânul Părinte ieşea în pridvorul casei şi ne privea cu duioşie cum ne zbenguiam, apoi cu un coş plin cu ouă venea şi ne aduna în jurul său. Ne îmbia să luam să mâncăm pentru că el are destule. I se strângeau prea multe. Dădea şi la vecini, dar în fiecare an păstra şi pentru noi, copiii satului. Toţi îl respectam şi în prejma lui te simţeai protejat de orice rele.

Nu mai este nici Bătrânul Părinte. Au rămas doar biserica şi casa cu grădina cu flori din faţă."

Fragment din Volumul Lumea Satului de George Smarandache, Ed Casa Ciurea , 2010, Slatina.


Pictura de Andreea Vladut



*******************************************



Între refuzul schimbãrii şi corupţia puterii
de Ionela Flood -Prefata la cartea "Lumea satului " de George Smarandache

George Smarandache ne prezintã o prozã scrisã într-o rãsuflare, se dãruie lumii cu o scriere uşoarã, autenticã, în cuvinte simple cu accent oltenesc punând în acest tablou literar un moment al istoriei care a zdruncinat soarta societãţii româneşti: colectivizarea şi urmările sale nefaste.

Zugrãvind elementul cheie al experimentului social comunist realizãm cât ne costã în zilele de azi, fascinaţia ideologiei comuniste de atunci.

Aceastã aplecare a autorului asupra momentului colectivizãrii vine sã conştientizeze peste ani efectele distructive ale unei dictaturi comuniste, deopotrivã cu ilustrarea reacţiilor timide în faţa unor transformãri sociale impuse prin forţã.

Îi spun bun venit şi invit cititorul sã se aplece cu luare aminte la toate mesajele pe care aceastã scurtã prozã le conţine.

E timpul ca aceste rãni ale trecutului sã fie privite cu luare aminte, înţelese în întreaga lor grozãvie, pentru a putea vindeca durerea istoriei şi a generaţiilor, pentru a pleca mai departe, liberi de aceste spaime, pentru a descoperi acel echilibru social dupã care tânjim de jumãtate de secol.

Cititorul trãieşte în acelaşi timp zbuciumul acestui moment pierdut în timp şi conştiinţelor oamenilor, încercând sã înlocuiascã şi sã înţeleagã procesul revers al unei tranziţii contemporane, dureroasã şi nesfârşitã, şi a unei transformãri sociale de data aceasta spre o societate democraticã.

O singurã zi şi o singurã noapte îşi extind reverberaţiile în timp şi spaţiu, transformând şi focalizând atenţia cititorului, nu atât asupra unui limbaj popular, colorat, încãrcat de farmecul oltenesc, cât asupra procesului pornit odată cu colectivizarea şi efectele sociale întrevãzute şi apoi scrise de o istorie recunoscutã peste tot în lume drept cea mai feroce dictaturã.

George Smarandache scrie în puţine cuvinte un mare adevãr, şi anume acela cã puterea corupe şi ne lasã o conştiinţã nepregãtitã pentru exerciţiul puterii. E felul în care George Smarandache ne spune cã e timpul sã învãţãm din greşelile altora dacã vrem sã evoluãm mai uşor şi mai armonios, fãrã sã mai trecem prin durerea aceloraşi greşeli.

Lucrarea ne aduce în actualitate dilema pe care o parcurgem şi azi, cât de bine putem gestiona echilibrul între rezistenţa la schimbare şi elementele coercitive şi de autoritate ale unui sistem social. Inevitabil, rãspunsul se aflã în evaluarea rezultatelor acestui echilibru şi a celor care beneficiazã de el.




Ionela Flood

Londra
_____________