Bunicul.
Lumea satului, o lume minunată în care viaţa se desfăşoară cu monotonie. Zilele curg firesc, primăvara, vara şi toamna cu dimineţi prevestite de cântatul cocoşului, de mugetele vitelor care merg la păşunat, de hărmălaia stârnită de femeile guralive care, în grupuri, se duc la munca câmpului. Iarna cu zăpezi, miros de fum ieşit de pe coşurile caselor, cu şezători făcute la gura sobei.
Cu părul nins de ani, faţa brăzdată de trecerea vremii, bătută de vânturi şi ploi un bătrânel stă pe scăunelul din lemn lângă poarta casei. Alături de el stă un căţel de talie mijlocie, care din când în când, mai ridică capul spre el fiind foarte atent la gesturi. Faţa lui albă, frumos conturată, ochii căprui străjuiţi de sprincene arcuite albe ca şi părul de pe cap, nasul bine proporţionat şi mustaţă albă, îi dau un aer semeţ. Privirea sa pare să scruteze zarea, ochii migdalaţi, strălucesc ca doi aştri, parcă ar căuta ceva. În zadar însă, lumina lor s-a stins cu ceva timp în urmă. S-a consolat cu această soartă şi adesea spunea că Dumnezeu ştie ce face. Dacă a muncit de mic şi obligat să lucreze şi în zile de sărbătoare de stăpâni, acum Dumnezeu ori îl pedepseşte şi pe el ori i-a lăsat o noapte veşnică să se odihnească. Alinarea sa sunt nepoţii pe care-i iubeşte cu toată fiinţa. Călăuzitorul său pe acest drum întunecat al vieţii, este un ciomag şi căţelul care nu s-ar despărţii de el nici dacă a-i încerca să-l alungi. Îl însoţeşte peste tot. Când intră în casă veghează la uşa de la intrare. Dacă îl simte că iese, fie ziuă ori noapte, este gata oricând să-l conducă în grădina casei ori la poartă. O dragoste necondiţionată, un ataşament total. Merge înaintea Bunicului iar din când în când latră pentru a-i atrage atenţia, sau se întoarce şi se lipeşte de piciorul lui. Ţuţu îl alinta Bunicul, iar ziua vorbea cu el, în aşteptarea nepoţilor care erau la şcoală.
Un suflet nobil, un om respectat în tot satul Nea Păun, cum îi ziceau consătenii nu avea duşmani ci numai prieteni. Oamenii îl salutau respectuos şi se opreau să stea de vorbă cu el. Zidar de meserie, construise majoritatea caselor din sat. Niciodată cineva nu s-a plâns de el. Copii mici din vecini, veneau şi se aşezau pe piciorul lui şi îl rugau să le spună poveşti. Femeile îi dădeau bineţe şi când aveau răgaz se opreau la un sfat cu Nea Păun. Era de o înţelepciune rar întâlnită. Făcuse doar patru clase. Aşa erau vremurile, spunea, trebuia să muncim de mici să avem ce mânca. Au fost cinci fraţi şi fiecare muncea pe unde putea. Erau vremuri grele. Dacă nu munceai nu aveai ce pune pe masă.
Lucrase toată viaţa din greu. Îmbrăţişase meseria de zidar, iar faptul că trebuia să meargă din localitate în localitate să construiască case, l-a făcut să o cunoască pe bunica cu care s-a însurat şi s-a stabilit în sat. Oamenii l-au acceptat fără rezerve, mai ales pentru că pe lângă meseria de bază cea de zidar, era un om priceput la orice. Împreună cu bunica au cumpărat un loc de casă şi s-au aşezat la locul lor. Din căsnicie au rezultat doi copii, un băiat, tatăl meu şi o fată. Bunicul avea patru nepoţi. Trei, doi băieţi şi o fată de la fiu şi o fată de la fiică. Era tare mândru când ne avea pe toţi în prejma sa. Şi spunea cu satisfacţie „că niciodată nu este omul mai împlinit şi mai fericit ca atunci când are alături de el pe toţii care-i sunt dragi.”
Făcuse războiul la cavalerie. Doi dintre fraţii săi pieriseră în luptă. El fusese mai norocos. Mutat în capitală, în Bucureşti cu garnizoana, fusese numit ordonanţă la un colonel de cavalerie. Dusese o viaţă liniştită. Doamna colonel neavând cu cine să discute, adesea îl chema şi ore în şir stăteau de vorbă. In special când oraşul era bombardat de aviaţia germană se retrăgeau în subsol unde aveau un adăpost şi doamna avea „un teanc” de cărţi. Uşor, uşor, şi neavând ce face Bunicul a început să citească. Îi plăceau poeziile, era în stare ore în şir să recite, dar şi istoria. Reda cu o precizie de invidiat citate şi ani din diferite perioade ale istoriei României.
Îmi plăcea enorm să-l ascult. După ce veneam de la şcoală, mă schimbam, mâncam, treceam la lecţii şi apoi îl asaltam cu tot felul de întrebări. Niciodată nu a dat semn de plictiseală ori de preget în a sta de vorbă cu mine sau cu fraţii mei. Eram preferatul lui. Seara mă certam cu fratele meu mai mic care să doarmă lângă Bunicul.
Eram fascinat de capacitatea sa narativă. De cursivitatea povestirii, de luxul de amănunte, de memoria fantastică cu care era înzestrat. Limbajul sau simplu, caracteristic ţăranului român, vocea caldă te acaparau cu toată fiinţa şi te purtau în lumea minunată a poveştilor pe care cu dragoste paternă ni le spunea seară de seară. Îl ascultam cu sufletul la gură, iar noaptea mă cuibăream la sânul său unde adormeam precum un pui sub puful fin al cloşti. Dimineaţa mă trezea cu tandreţe şi o suduia pe biata bunică să pregătească masa mai iute că întârzie copii la şcoală.
Ca orice om, pe lângă calităţi mai are şi ceva defecte. Iar Bunicul nu făcea abstracţie de la aceste însuşiri. Îi plăcea foarte mult vinul, nu cel ce se găsea la cârciuma din sat ci acela făcut acasă de fiecare. Dar ca orice băutură nu „intră la casa sufletului dacă nu e povestită”. Astfel că bunicul avea doi tovarăşi cam de aceeaşi vârstă care şi ei făcuseră războiul unul fiind grav rănit, rămăsese invalid. Toţi mergeau sprijiniţi în bastoane din lemn, fiecare având beteşugul lui. Mergeau în acest „trio” să se cinstească. Pensiile erau mici, după cum spuneau, doar nu-i păcat dacă din când în când mai bei un păhărel. Aşa că toţi, în formaţie de atac porneau agale spre o destinaţie bine stabilită ca veterani ce se aflau. Erau mulţi în sat care se ocupau cu vânzarea vinului. Zona era bună pentru cultivarea viţei de vie, iar vinul se găsea din belşug. Deci nu era lipsă nici de producători dar nici de consumatori. În special sâmbăta spre seară vedeai câte unul trecând de nu-i ajungea uliţa cât era de lată.
Şi aşa porneau toţi trei, iar căţelul Ţuţu mergea sprinten înaintea lor din coadă cu veselie. Zăboveau cei drept cam mult „la una mică”, iar când se întorceau, câteodată veneau pe trei cărări. Bunica le spunea „Craii de la Răsărit”. Se aşezau iar la poartă şi începeau să povestească despre război. Noi copiii, ne adunam în jurul lor şi ascultam cu gurile căscate şi fascinaţi de amintirile lor.
Când apărea Bunica la poartă se făcea linişte. Se uita la ei şi zice către Bunicul : „Fir-ar să fie dă băutură măi omule! Iar v-aţi tornat în cap. Oameni bătrâni să uită copii aştia la voi cum sporovăiţi vrute şi nevrute!”. Bunicul, care era de o calmitate ieşită din comun îi răspundea cu un ton vinovat: „Apăi tu femeie. Mai luam şi noi un păhărel să ne mai dezlege limbile că şi aşa picioarele nu ne mai ţin. Măcar gura să turuie”. Dând a din cap, Bunica se întorcea în curte bombănind. Deşi se apostrofau câte odată, dar nu cu răutate, s-au înţeles foarte bine iar dragostea lor s-a revărsat necontenit asupra noastră, a nepoţilor. Îmi este dor de bunicul, de poveştile şi vorbele calde cu care mă alinta. A plecat demult dintre noi, dar de câte ori vin acasă mi-l imaginez stând la poartă pe scăunelul lui din lemn şi cu Ţuţu alături. Şi Ţuţu a plecat. Probabil să-i fie aproape şi dincolo, în „lumea celor drepţi”.
*********************
Imagini de la Cenaclul Mileniul 3 la Rosiorii de Vede, septembrie 2010
No comments:
Post a Comment